Filozofie, religie și spiritualitate. Aceste trei teme sunt explorate de Alan Watts, unul dintre cei mai fascinanți vorbitori și gânditori ai secolului XX. Am descoperit discursurile lui prin aplicația Waking Up și am fost captivat instant. Mereu mi-am dorit să înțeleg mai bine religiile și curentele de gândire ce s-au dezvoltat în exteriorul lumii vestice, în India, China și Japonia în mod special. Alan Watts aprofundează acest subiect, comparând filozofia și religia dezvoltată sub cupola creștină cu cea orientală, într-un mod plin de umor subtil, creativ absolut fascinant. Este unul dintre cei mai talentați vorbitori pe care i-am ascultat și mi-am dorit să pot împartași aceste gânduri ale lui și cu oamenii care nu vorbesc engleză sau nu vor să asculte un discurs de o oră pe acest subiect. Cuvintele ce urmează sunt o traducere realizată de către mine, bazată pe discursul “Relevance of Oriental Philosophy” al lui Alan Watts, ce poate fi ascultat aici. Recomand mult să il ascultați. Am încercat aici să surprind ideile principale, dar și să păstrez esența discursului. A se citi cu umor și curiozitate:

În fapt, teologia nu are un istoric foarte distins în promovarea studiului altor religii decât cea creștină – și asta este destul de ciudat. Majoritatea cursurilor de religie comparativă care se desfășoară în școlile teologice au fost istoric adresate misionarilor, pentru a afla ideile ciudate ale diverselor religii și a le submina. Pentru că, dacă știi de la bun început că ai adevărata religie, chiar nu are rost să studiezi altele și poți găsi foarte repede motive pentru a le arăta inferioare, pentru că era o concluzie inevitabilă de la bun început. Trebuiau să fie inferioare. Prin urmare, în toate dezbaterile despre meritele diferitelor religii, în special acolo unde creștinismul este implicat și, adesea, unde este implicat iudaismul sau islamul – toate acestea fiind în esență religii imperialiste – judecătorul și avocatul sunt de obicei aceeași persoană. De exemplu, dacă intri în dezbateri dacă Buddha a fost un personaj mai profund și mai spiritual decât Isus Hristos, ajungi la decizia ta pe baza unei scale de valori care, desigur, este creștină. Judecătorul și avocatul sunt același.

Și chiar mă minunez de acest imperialism creștin pentru că predomină chiar și printre teologii liberali. Și își atinge apogeul absurdității în creștinismul fără religie – doctrina că nu există Dumnezeu și Isus Hristos este singurul său Fiu. Pentru că vezi tu, există o oarecare anxietate că, deși nu mai credem în Dumnezeu, cumva trebuie să fim creștini, pentru că avem o organizație foarte interesantă care trebuie înțeleasă. Semnificația bisericii așa cum funcționează ea de fapt. Avem un grup al celor mântuiți, care cere în mod necesar existența în afara lui a unui grup a celor nemântuiți, deoarece dacă nu există acel contrast, nu poți știi dacă aparții grupului intern, al celor mântuiți. Există această persistență de a insista că grupul nostru este cel mai bun grup. Și simt că există ceva deosebit de nereligios în această atitudine și, în plus, arată o lipsă de credință foarte pronunțată. Există o distincție puternică între a avea credință (faith), pe de o parte, și a crede (belief), pe de altă parte. “A crede ceva” (belief) este, de fapt, destul de contrar credinței (faith). Pentru că “a crede ceva” (belief) este de fapt o dorință. Este o speranță arzătoare că universul se va dovedi a fi așa și așa, în felul în care crezi tu că este. Și în acest sens, prin urmare, “a crede ceva” (belief) exclude posibilitatea credinței (faith), deoarece credința este deschiderea către adevăr, către realitate, oricare ar fi ea. “Vreau să aflu adevărul!” – aceasta este atitudinea credinței. Și, prin urmare, folosim ideile despre univers și despre Dumnezeu ca pe ceva de care să ne agățăm, ca pe o piatră de temelie. Știți, imnurile creștine sunt pline de imagini cu pietre și fortărețe puternice ce îl reprezintă pe Dumnezeu. Și este ceva foarte rigid în această piatră. Dar descoperim că stânca noastră este destul de uzată într-o epocă în care devine din ce în ce mai evident că lumea noastră este o lume plutitoare. Este o lume care plutește în spațiu, în care toate pozițiile sunt relative și orice punct poate fi privit drept centru. Prin urmare, atitudinea religioasă potrivită timpului nostru nu este una a agățării de stânci, ci a învățării să înotăm. Și știi că dacă intri în apă și nu ai de ce să te ții și încerci să te comporți așa cum ai face pe uscat te vei îneca. Dar dacă, pe de altă parte, ai încredere în apă și te lași relaxat, vei pluti. Acest lucru este sugerat și în Noul Testament. De exemplu, când Isus a început să-și prezică propria moarte, ucenicii săi au fost foarte tulburați pentru că este scris în lege că Mesia nu moare. Dar el a răspuns „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod. (Ioan 12:24)” Și cu altă ocazie le-a zis ucenicilor: „Totuși, vă spun adevărul: vă este de folos să plec, pentru că dacă nu plec, Apărătorul nu va veni la voi, dar dacă Mă duc, Îl voi trimite la voi. (Ioan 16:7)”. Dar noi am inversat toate acestea. Isus, pentru mine, a fost unul dintre acei indivizi rari și remarcabili care au avut un anumit tip de experiență spirituală pe care, din punct de vedere al teologiei ebraice, i s-a părut imposibil de exprimat fără blasfemie. “Eu și Tatăl sunt una”. Cu alte cuvinte, eu sunt Dumnezeu. Iar asta este ceva total obișnuit, dacă ești hindus, este o afirmație destul de firească de făcut. Dar vedeți voi,  în cultura noastră, care are teologia ebraică la bază, oricine spune “Sunt Dumnezeu” este fie hulitor, fie nebun, datorită imaginii noastre despre Dumnezeu. Imaginea ne afectează, pentru că imaginea zeului monoteist al Occidentului este una politică. Titlul “Rege al Regilor” și “Domn al Domnilor” este titlul împăraților Persiei antice. Chipul lui Dumnezeu se bazează pe faraoni, pe marii conducători ai caldeenilor și pe regii Persiei. Și deci acesta este imaginea politică a Domnul universului care păstrează ordinea și care ne conduce de sus, metaforic vorbind. Așadar, oricine ar spune că “Eu sunt Dumnezeu” sugerează, prin urmare, că el este responsabil de tot ceea ce există, și prin urmare, toți ceilalți ar trebui să i se închine. Spre deosebire, în India, dacă spui “Eu sunt Dumnezeu”, ei spun „Felicitări, în sfârșit ai aflat!”, pentru că imaginea este destul de diferită.

Vedeți voi, imaginea noastră despre lume este că lumea este făcută/construită și este foarte normal ca un copil să-și întrebe mama: “Cum am fost eu făcut?”. De parcă știm că suntem cumva asamblați. Acest gând este pus în noi prin imaginea din Geneza în care Dumnezeu l-a creat pe Adam făcând o figurină de lut și apoi suflând “suflarea de viață” în nările acestei figurine, aceasta prinzând viață. Iar aceasta este asumpția fundamentală care stă ascunsă la baza dezvoltării științifice occidentale: că totul a fost făcut și cineva știe cum a fost făcut. Că putem afla cauza din spatele universului, că există o explicație pentru cum funcționează lucrurile. Acesta ar putea fi numit modelul ceramic al universului. Există un sentiment fundamental că lumea este făcută din două componente, unul este materialul/substanța și celălalt este forma. Materialul, precum lutul, în sine este banal, nu are viață. Nu are inteligență și, prin urmare, pentru ca materia să ia forme ordonate și inteligente, este nevoie să îi fie introdusă toată inteligența pentru a o modela. Și, prin urmare, având acest lucru profund încorporat în bunul nostru simț, este foarte dificil pentru oameni să realizeze că această imagine nu este deloc aptă pentru descrierea lumii. Într-adevăr, întreaga idee de materie este complet absentă din fizica modernă, care studiază universul fizic doar în termeni de model și structură. Iar modelul hindus al lumii, al universului, nu este unul ceramic. Este o dramă. Lumea nu este făcută/construită, este jucată, înfăptuită. Și astfel, în spatele fiecărei fețe umane, animale, plante, minerale, se află fața sinelui central, “Ātman”. Iar asta este “Brahman”, realitatea finală care nu este definită. Pentru că, evident, ceea ce este în centru și fundamental pentru tot ceea ce există nu poate fi făcut obiect al cunoașterii mai mult decât poți să iti muști singur dinții sau te poți ridica singur trăgandu-te de șireturi. Este ceea ce există, este fundamentul și asta ești și tu. Aceasta este o traducere colocvială a zicalei sanscrite “tat tvam asi” – Tu ești asta. (O expresie hindusa faimoasă despre relația dintre sine și Absolut)

Această imagine autoritară a dumnezeirii este unul dintre motivele pentru care oamenii spun că Dumnezeu a murit – este foarte incomod să ai un astfel de zeu. Cine este acest șef autoritar al lumii, care se uită tot timpul peste umărul tău și îți cunoaște gândurile tale cele mai ascunse și te judecă? Este un sentiment foarte inconfortabil și toată lumea este fericită să scape de el. Nu a îmbunătățit niciodată în mod semnificativ comportamentul nimănui în așa-zisele “epoci ale credinței”. Oamenii erau la fel de imorali, dacă nu mai mult decât sunt astăzi. Pentru că toată această noțiune fixă a lui Dumnezeu este idolatrie. Cele mai periculoase și pernicioase icoane nu sunt cele din lemn sau piatră, nimeni nu le ia în serios. Sunt icoanele făcute din imaginație, concepție și gândire. Și de aceea, în abordarea Divinității, atât hindușii, cât și budiștii și taoiștii adoptă abordarea negativă, cunoscută și în Evul Mediu ca teologia apofatică. Așa cum a spus și Toma de Aquino „Pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, este necesar să mergem pe calea îndepărtării, de a spune ce nu este Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu, prin imensitatea Sa, depășește orice concepție la care poate ajunge intelectul nostru.” Deci atunci când despre Dumnezeire, hindusul spune că tot ceea ce se poate spune cu adevărat este “neti neti” (nici aceasta, nici aceea), și când budistul folosește un termen pentru realitatea finală precum “Śūnyatā”, care înseamnă vid, sau gol, manual după manual de religie comparativă spune că acesta este un soi de negativism groaznic, de nihilism. Dar nu poate fi mai departe de adevăr! Dacă, de exemplu, ai o fereastră pe care există o pictură frumoasă a soarelui, actul tău de credință în soarele adevărat va fi să o răzuiești, astfel încât să poți lăsa să intre lumina reală a soarelui. Și tot așa, în același mod, imaginile cu Dumnezeu de pe fereastra minții noatre trebuie să fie răzuite, pentru că altfel devin idolatrie, devin substitute ale realității. Există un tratat mistic foarte interesant din secolul al XIV-lea numit Norul Necunoașterii, care vorbește despre cum cea mai înaltă formă de rugăciune, rugăciunea contemplativă, este aceea în care orice concept despre Dumnezeu este lăsat în urmă. Unde, cu alte cuvinte, se renunță complet la agățarea de Dumnezeu. Acesta este actul suprem de credință, să nu mai ai nevoie de o imagine. Pentru că imaginea se pune în calea realității. Când insiști asupra unei imagini, iei religia prea în serios. Îmi amintesc când eram băiat la școală cât de rău era să râzi în biserică. Dar nu ne dăm seama că, precum a spus G.K. Chesterton, îngerii zboară pentru că nu se iau pe ei înșiși în serios (take themselves lightly). Și cum Dante a spus că atunci când a auzit cântecul îngerilor, a sunat ca râsul universului. Pentru că, ce fac acei îngeri? Ei cântă “Aleluia, Aleluia, Aleluia”, ceea ce nu înseamnă nimic cu adevărat. Este o ghidușie sublimă. Și, în același mod, există texte budiste și texte hinduse care sunt cântările lui Buddha sau ale Ființelor Divine care nu înseamnă absolut nimic și nu au însemnat niciodată nimic, ele sunt doar o lălăială glorioasă.

Așadar, argumentul pe care vreau să îl fac cel mai clar este că în spatele unei vieți religioase în Occident trebuie să existe o credință care nu se exprimă în lucrurile de care te agăți, în idei, opinii de care te agăți într-un fel de disperare. Credința este actul de a renunța, iar asta trebuie să înceapă cu Lăsarea imaginii lui Dumnezeu. Lăsați-l pe Dumnezeu. Dar vedeți voi, acesta nu este ateism în sensul obișnuit. Ateismul în sensul obișnuit tot se agață de ideea că nu există un dumnezeu. A devenit extrem de plauzibil că viața este doar o călătorie între maternitate și crematoriu. Și de asemenea, în secolul al XIX-lea am trecut în istoria occidentală de la modelul ceramic al universului, la modelul complet automat al universului. Anume că totul este o prostie. Este o forță oarbă. Giraţie. Congresul norocos al atomilor. Se trage din aceeași sursă cu libidoul lui Freud. Valul orb al poftei ca bază a psihologiei umane. Dar când luați în considerare această atitudine, știți care este concluzia ei? Că omul este un mic germen care trăiește pe o sferă neimportantă din stâncă care se învârte în jurul unei stele nesemnificative pe marginile exterioare ale uneia dintre galaxiile mai mici. Ce dezamăgire… Dar, pe de altă parte, dacă stau să mă gândesc la asta câteva minute, sunt absolut uimit să mă descopăr pe această sferă de stâncă care se rotește în jurul nostru acestei stele. Este o situație foarte bizară. Și cu cât sunt mai atent cu atât îmi e mai greu să scap de sentimentul acesta că existență este destul de uimitoare.

Ei bine, așa cum spunea Aristotel, mirarea este începutul filosofiei. Pentru că ai sentimentul că existența este foarte, foarte ciudată. Și mai mult atunci când această așa-zisă creatură nesemnificativă are în interiorul craniului un instrument neurologic care este capabil să se poziționeze în mijlocul acestor întinderi incredibile de galaxii și să înceapă să perceapă totul, este destul de extraordinar. Și mai extraordinar devine când îți dai seama că într-o lume în care nu ar exista ochi, soarele nu ar fi luminos, și că într-o lume în care nu ar exista piei moi, pietrele nu ar fi tari și într-o lume în care nu ar exista mușchi, ele nu ar fi grele. Existența este o relație și ești chiar în mijlocul ei.

Deci, este evident loc în viață pentru o atitudine religioasă în sensul de venerație, uimire față de existență. Și aceasta este și baza respectului față de existență. Nu avem prea mult astfel de respect în cultura noastră, chiar dacă o numim materialistă. Un materialist este o persoană care iubește materialul, dar în cultura pe care o numim materialistă astăzi, suntem, desigur, determinați asupra distrugerii totale a materialului și a transformării lui în gunoi și gaz otrăvitor cât mai repede posibil. Aceasta nu este o cultură materialistă pentru că nu are respect pentru material. Iar respectul se bazează pe sentimentul de mirare, pe a simți în degete striațiile unei pietricele obișnuite și a te minuna. Și aici cred că putem dezvolta latura noastră religioasă și putem beneficia de introducerea în viața noastră spirituală a unor concepte care sunt orientale. Trebuie înțeles că esența disciplinelor hinduse și budiste este o experiență, nu o teorie. Nu o credință. Au în ele porunci, dar sunt de fapt jurăminte pe care le asumi pe propria răspundere. Sunt tehnici experimentale pentru schimbarea conștienței. Și lucrul care îi preocupă în principal este să ajute ființele umane să scape de iluzia că fiecare dintre noi este un sine încapsulat în piele. Știi, o mică sursă a conștienței, un omuleț în capul tău, situat între urechi și în spatele ochilor, care este sursa atenției conștiente și a comportamentului voluntar. Majoritatea oamenilor cred cu adevărat că sunt asta și că corpul este un doar un lucru pe care îl ai. “Mami, cine as fi fost dacă tatăl meu ar fi fost altcineva?” Crezi că părinții îți dau trupul și tu bagi sufletul în el la un anumit moment, la concepție sau la naștere, nimeni nu poate decide.

Așadar, atunci când un hindus se iluminează și își revine din iluzia de a fi un sine încapsulat în piele și descoperă că fundamentul propriului sine este Sinele etern al universului, și te apropii de el și îl întrebi „Ei bine, cum faci toate astea? el spune „Ei bine, la fel cum deschizi și închizi mâna. Tu cum faci asta?”. De câte ori obișnuia să vină un interlocutor la Sri Ramana Maharshi, marele înțelept hindus care a murit cu câțiva ani în urmă, ei îi spuneau: “Maestre. Am avut o viață anterioară, și dacă da, cine eram eu?” Și el ar spune: “Cine pune întrebarea? Cine eşti tu acum?”

Ei bine, ce se întâmplă atunci când dispare iluzia că ești un sine încapsulat in piele? V-ați putea imagina din relatările misticismului estic că sinele dispare pentru totdeauna și vezi o licărire slabă și devii atât de pierdut în lume încât îți uiți numele, adresa, numărul de telefon și funcția în viață. Dar nu se întâmplă nimic de acest fel. În starea de iluminare mistică, deși poate, la debutul ei brusc, să fie însoțită de o senzație extraordinară de luminiscență și transparență, pe măsură ce te obișnuiești cu ea este la fel ca viața de zi cu zi. Când marele D.T. Suzuki a fost întrebat cum este să fii iluminat, el a spus: „Este la fel ca o experiență obișnuită de zi cu zi, dar la aproximativ doi centimetri de pământ”. Pentru că ceea ce este modificat nu este felul în care simțurile tale percep realitatea. Este modificat doar ceea ce gândești. Definițiile tale despre ceea ce vezi, interpretarea ta.

Și deci trebuie să înțelegeți că această atitudine față de natură, unitatea fundamentală a sinelui cu tot ceea ce există, nu este o atitudine care neagă valoarea diferențierii, așa cum sunt predispuși să creadă misionarii. Trebuie să înțelegeți principiul diferențelor identice. Luați în atenție o monedă. Capul este o față diferită de pajură și totuși cele două sunt inseparabile. Sau operația de cumpărare și vânzare: vânzarea este o operațiune diferită de cumpărare, dar nu puteți cumpăra decât dacă cineva vinde. Aceasta este ceea ce se înțelege prin unitatea contrariilor care se numește în hinduism Advaita, sau non-dualitate. Iar când chinezii folosesc cuvântul Tao pentru a descrie modul de funcționare a principiilor pozitive și negative yang și yin, nu este o unitate care anihilează diferențele, ci o unitate care se manifestă prin însăși diferențierile pe care le percepem. Este la fel cum cei doi poli ai unui magnet sunt diferiți, dar totuși formează un magnet. Deci când spunem că monismul oriental este o atitudine despre viață care îmbină totul într-un fel de substanță îmbolnăvitoare, acest lucru este teribil de nedrept. Pur și simplu nu este așa.

Unii susțin că tipul de doctrină potrivit căreia toată lumea este într-adevăr Dumnezeirea manifestată distruge posibilitatea unei iubiri reale între indivizi, deoarece trebuie să fim definitiv entități separate pentru a ne iubi unul pe altul, altfel totul este iubire de sine. Ei bine, acest argument se prăbușește având în vedere doctrina Treimii. Dacă cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu, atunci nu se pot iubi unul pe altul prin același argument. Hinduismul folosește pur și simplu ideea care se află în Trinitatea creștină, doar că o face o multitudine în loc de cele trei. Asta e tot. Desigur, ghimpele în abordarea unei doctrine de acest tip este existența răului. Ce facem cu răul? Trebuie să găsim cine este responsabili pentru rău. Și nu vrem să facem asta pentru că nu vrem să pătăm hainele lui Dumnezeu. În ciuda faptului că propria noastră Biblie ebraică spune că:

5 Eu sunt Domnul, nu este altul;

în afară de Mine nu există un alt Dumnezeu!

Te voi încinge, deşi tu nu Mă cunoşti,

6 pentru ca oamenii să cunoască,

de la răsăritul soarelui şi până la apus,

că nu există un altul în afară de Mine;

Eu sunt Domnul, nu este altul!

7 Eu întocmesc lumina şi creez întunericul;

Eu aduc bunăstarea şi tot eu creez dezastrul;

Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri!

Isaia 45:5-7

Și nu ai auzit povestea despre Yetzer hara? Conform teologiei iudaice, Dumnezeu a implant în Adam la începutul timpurilor înclinația sau impulsul de a face rău. Eu îl numesc elementul de ticăloșie ireductibilă, și este foarte necesar să îl ai pentru a fi uman, toți îl avem. Vedeți cum s-a făcut această interdicție de a nu mânca din fructele pomului cunoașterii? Nu există un mod mai bun mod de a face o ființă umană să le mănânce. Și, desigur, când Domnul Dumnezeu a acuzat și a spus “Ai mâncat din acel copac, ți-am spus să nu mănânci!”, Adam a dat vina pe Eva. A spus “Această femeie pe care mi-ai dat-o, ea m-a ispitit și am mâncat!”. Dumnezeu s-a uitat la Eva: „Acum ce zici de asta?” Ea a spus „Ei bine, a fost șarpele, el m-a ispitit!”. Dumnezeu s-a uitat la șarpe, iar șarpele nu a spus nimic. Pentru că știa prea multe și nu avea de gând să dea jocul de gol… Cine este cel care stă la stânga lui Dumnezeu? Știm cine stă la dreapta. Dar nu vorbim despre stânga, pentru că acolo stă procurorul. Și în Cartea lui Iov, bineînțeles că știți, Satana este procurorul de la curtea raiului, este un slujitor credincios al curții. Vedeți voi, toată problema este că într-adevăr ar fi foarte rău dacă Dumnezeu ar fi autorul răului și noi am fi victimele lui. Adică, dacă păstrăm modelul Regelui universului și creaturile sunt toate supuse regelui, atunci un Dumnezeu care este responsabil pentru rău este foarte malefic cu ceilalți oameni. Dar în această teorie pe care o descriu, Dumnezeu nu este o altă persoană. Nu suntem victime ale lui Dumnezeu. El nu este niciodată altceva decât propria sa victimă. Tu ești cel responsabil. Iar dacă vrei să rămâi în starea de iluzie, rămâi în ea. Dar te poți trezi oricând.