Abilitatea de a prezice viitorul pare să aparțină fantasticului și ezotericului. De fapt, este una din componentele principale ale inteligenței și măiestriei, în orice domeniu.

Învățăm să prezicem viitorul încă din copilărie. Începem cu lucrurile de bază: ne va fi foame, ne va fi sete, vom fi mai încântați cu cealaltă jucărie în mână. Chiar și abilitatea de a percepe imagini depinde de capacitatea creierului nostru de a genera un model al stimulilor ce urmează să îi primească. Unele iluzii optice sabotează fix acest model.

De acolo progresăm la lucruri tot mai complexe. “La ce facultate mă voi simți mai bine? Ce ar fi bine să știu pentru examen? Va crește prețul acestei acțiuni?”

Cu cât putem răspunde mai precis acestor întrebări, cu atât vom lua decizii mai bune și ne vom bucura de performanțe mai mari. Poate ți se pare un mod straniu de a privi procesul de învățare. Și eu l-am descoperit recent, în mijlocul pregătirilor pentru primul meu maraton montan.

Lecția

Povestea începe cu o lună înainte de start. Doar ce alergasem 33km prin Rarău, la Bucovina Ultra Rocks. Nu mă pregătisem bine pentru această cursă și am avut un rezultat slab. Imediat după fericirea de la finish am primit ultima calibrare puternică a sistemului meu de predicție.

Mi-a fost întipărită în minte durerea amară de a te dezamăgi pe tine însuți, de a știi că puteai face mai mult…și nu ai făcut-o. Mi-am jurat atunci că e ultima oară când simt asta. M-am uitat bine în calendar și am decis planul de acțiune: urma cel mai intens bloc de antrenament pe care eram capabil să îl fac.

Antrenamentul

Cursa era în doar 4 săptămâni: urmau 40km pe dealurile de la Tășuleasa - maratonul Via Transilvanica. Îmi doream podium la categoria de vârstă aici, dar știam că nu pot controla rezultatul. Ce puteam controla era să ajung la linia de finish fără niciun regret.

M-am axat inițial pe recuperare, apoi am crescut volumul. Am fost riguros cu toate antrenamentele și am mâncat cât de mult posibil, uneori cu forța. Am căutat puținele poteci de trail din București și am simulat traseul cum am putut.

Săptămâna 3 a venit cu oboseală și deprimare. Eram irascibil, tăcut și demoralizat. Din fericire nu m-a surprins. Știam din poveștile atleților că asta se întâmplă în perioadele de stres fizic. Mai aveam doar câteva antrenamente, apoi urma taperul. Știam că în câteva zile starea mea fizică și psihică va fi mult mai bună. Văzând viitorul, m-am putut liniști. Am urmat planul în continuare.

Cursa

Conform predicției, cu odihna a venit și starea de bine. La start am ajuns liniștit și încrezător în pregătirile mele. Știam că șansele de a fi pe podium erau extrem de mici. Îmi trebuiau cam 4h20m, iar eu estimam ca voi face 5h.

Am pornit simțindu-mă fantastic. Alergam controlat pe drept și la vale, mergeam repede la deal. Pulsul stătea constant între 160-165, cum îmi propusesem. Am atins primul punct de alimentare înainte să-mi dau seama, cu bidoanele de apă pline. Am mâncat un jeleu care mi-a picat tare prost și am pornit iar.

Cursa a continuat tot așa până la km 20, unde am ajuns în 2h15m. Eram în grafic. De acolo urma o urcare lungă. Am decis să nu îmi umplu ambele bidoanele. A fost o greșeală.

Nu am realizat că următorul punct de alimentare va fi peste mai mult de o oră și că va fi cea mai grea și călduroasă parte din traseu. Alimentația și hidratarea nu le exersasem, deci nu am știut să le prezic corect. Le-am lăsat norocului, iar el nu a fost cu mine. A fost primul punct când am dat de greu și am început să pierd timp. Mă chinuiam să alerg, dar totuși o făceam.

În sfârșit am ajuns la apă. Am băut bine și am mâncat niște lubeniță cu sare. Mi-am tras sufletul 2 minute și am lăsat-o să se așeze. Am plecat iar. De data asta cu apă.

Finalul

Ultimii km au fost pe un drum forestier ce urca lin, flancat de un pârâu. Tălpile ardeau. Șoldurile dureau. Eram așa de încins că mă tot gândeam să iau o pauză în apa rece.

Fiecare trecere de la mers la alergat era din ce în ce mai grea. M-am întrebat de câteva ori de ce mă chinui. Pentru ce și pentru cine? Știam că nu voi fi pe podium. Deja mă apropiam de 5h. Puteam să merg până la finish de aici și nimeni nu ar fi știut.

Am găsit răspunsul de fiecare dată văzându-mi viitorul. Eu, la finish, după o cursă în care nu dădusem tot ce puteam. Știam clar ce aș simți: amar. Nu aveam nevoie să îl simt iar.

Am trecut linia de finish în 5h12m. Un timp decent dar neimpresionant. Totuși eu eram liniștit și plin de zâmbet. Făcusem ce am zis că voi face. Îmi respectasem sinele și îmi învățasem lecția. Văzusem viitorul și îl alesesem pe cel ce mi-l doream.