“Omul obiectiv care, asemenea pesimistului, nu mai blestemă și nu mai înjură, savantul ideal, este cu siguranță unul dintre cele mai prețioase instrumente existente: el se cuvine însă pus în mâna unuia mai puternic. … El este însă numai un instrument spunem noi … nu este un “scop în sine”.” - Friedrich Nietzsche: Dincolo de bine și rău.

Științele m-au atras de când mi-au apărut prima oară în viață. La început a fost matematica, apoi fizica, biologia și în final informatica. Pe cea din urmă am ales să o studiez în continuare la facultate, gândindu-mă că voi continua o carieră în cercetare, voi descoperi lucruri noi și voi face lumea “un loc mai bun”. Totuși, pe măsură ce învățam mai multe, mă maturizam și venea vremea să aleg ce parte specifică a informaticii o voi aprofunda pe viitor, devenea tot mai chinuitor gândul că îmi voi petrece o bună parte din viață devenind expert doar într-o arie sau două. Devenea tot mai neclar ce ar fi de folos oamenilor și cum va face alegera mea lumea “un loc mai bun”. Ce ne lipsește, cu adevărat, să merite o astfel de investiție? Și cum aș putea face eu această alegere măreață, având 21 de ani, încă dezmeticindu-mă pe lumea asta? Eu nu știu încă ce e bine pentru mine, cum pot să decid ce e bine și pentru alții?

Chinuit de aceste întrebări m-am îndepărtat tot mai tare de lumea cercetării. Vedeam tot mai clar că întrebările erau cele bune, uitându-mă la profestorii și cercetătorii din jurul meu. Nici ei nu aveau răspunsul. Părea că ei nu își mai pun aceste întrebări totuși, dar sunt convinși că ceea ce fac aduce un plus societății, face lucrurile cumva mai bine. “Cum?” era totuși neclar, iar “dacă?” … la fel de neclar.

Am decis să evit cariera academică, cel puțin pentru moment. Am decis să urmez întrebrările. Ce ne lipsește nouă, oamenilor? Sunt informații care așteaptă să fie descoperite, sau trebuie să folosim altfel ce știm deja? Ce înseamnă de fapt o viață bună? Cum arată un viitor mai bun al omenirii? Ne îndreptăm către el acum, sau trebuie să schimbăm puternic direcția? Așa am ajuns la cărțile lui Nietzsche și la aceste gânduri despre știință și filosofie. Până la citirea lor eram încă frământat de gândul că îmi pierd vremea, că a fost doar indecizia din mine ce nu mi-a permis să aleg o arie de cercetare – că am greșit. Acum am mai multă încredere că decizia mea a fost cea corectă.

Nietzsche are un stil aproape criptic de exprimare și este greu de urmărit. El însuși spune că face asta intenționat. Poate împotriva dorinței lui voi încerca să explic sau să ofer propria mea interpretare a unor pasaje scurte despre știință și filosofie ce se găsesc în cartea lui, “Dincolo de bine și rău”.

Nietzsche vede rolul savantului ca fiind unul măreț și de o mare importanță. Savantul are o înțelegere extraordinară a unui subiect și este capabil să transimtă eficient această informație. El sintetizează și explică tot ceea ce știe. El descoperă lucruri noi și le pune în folosul tuturor, prin explicațiile sale elegante. Totuși, savantul nu știe ce să facă cu această informație. Nu poate știi. Este imposibil pentru el să înțeleagă atât de bine subiectul său, dar în același timp să înțeleagă și toate celelalte subiecte, să înțeleagă și omul și să folosească informațiile sale în acest context larg; iar valoarea lor poate fi stabilită doar în contextul larg al experienței umane. Astfel, savantul este în ochii lui Nietzsche “unul dintre cele mai prețioase instrumente”. Dar rămâne totuși un instrument.

“Volumul și edificiul științelor au atins proporții colosale și, o dată cu ele, și probabilitatea ca filosoful să obosească, înca în timp ce învață, ori să se oprească undeva din drum și să se „specializeze”, astfel încât nici măcar nu mai ajunge la înălțimea care-l așteaptă, adică acolo unde să cuprindă totul cu privirea, în depărtare, de jur împrejur și în jos.”

Savantul este un om ce s-a oprit pe o treaptă din scara cunoașterii. El dezvoltă această treaptă, dar filosoful trebuie să continue să urce, acceptându-și ignoranța despre detaliile treptei.

Recomand citirea acestui citat încet și de doua-trei ori:

“Acestor cercetători le revine sarcina de a face ca tot ce s-a întâmplat și s-a apreciat până acum să devina clar, inteligibil, tangibil, ușor de mânuit, de a prescurta tot ce e lung … : o misiune imensă și minunată, în serviciul căreia iși poate găsi satisfacție orice orgoliu, oricât de rafinat, orice voință, oricât de puternică. Dar filosofii propriu-ziși sunt oameni care ordonă și legiferează: ei zic „așa să fie!”, ei decid, pentru oameni. Încotro? și La ce bun? și dispun, în acest scop, de munca preliminară a tuturor muncitorilor filosofiei, a tuturor celor ce au știut să domine trecutul - ei întind spre viitor o mână creatoare, și tot ce este și tot ce a fost le slujește ca mijloc, unealtă, ciocan. „Cunoașterea” lor este creație, creația lor este legiferare, voința lor de adevăr este - voință de putere. Există, astazi, astfel de filosofi? Au existat vreodată astfel de filosofi? Nu trebuie să existe astfel de filosofi?”

El vede filosoful ca fiind omul ce folosește toate aceste informații strânse de savant pentru a crea ceva nou. Pentru a face o decizie, a îndruma oamenii într-o anume direcție. Există astfel de oameni? Eu cred că da. Interpretarea mea pentru acest “filosof” este cât se poate de largă și îi include pe toți acei oameni minunați care își depășesc propriul lor domeniu, își adaugă experiența lor de viață și creează ceva ce noi toți putem folosi în viețile noastre. Astfel de oameni sunt: Gabor Maté, Brené Brown, Jordan Peterson, David Attenborough. Nu trebuie să fii de acord cu tot ce spun ei, și nici eu nu sunt, dar văd în ei această calitate. Văd în ei creatori de idei vaolorase ce se bazează pe edificiul științei, dar îl depășește.

Mai las aici câteva citate foarte interesante despre această temă, din aceeași carte, “Dincolo de bine și rău”. Pentru cei mai curioși:

---

“În relatiile cu savanții și artiștii ne putem înșela în două direcții opuse: în spatele unui savant remarcabil se află adeseori un om mediocru, iar în spatele unui artist mediocru, de multe ori - un om remarcabil.”

“Căci scepticul, această creatură gingașă, se sperie mult prea ușor; conștiinta lui este educată în așa fel încât să tresară și să simtă ca un fel de mușcătură la orice „nu” și chiar la un „da” hotărât și apăsat.”

“Omul obiectiv este într-adevar o oglindă: Ceea ce i-a mai rămas din „persoana” sa i se pare accidental, adeseori arbitrar și încă și mai des inoportun … se confundă ușor, se încurcă în ceea ce privește propriile lui nevoi și este, aici doar, lipsit de finețe si neglijent. Poate … se străduiește chiar să reflecteze asupra chinului său: în zadar! Căci gândul său și-a și luat zborul spre cazul mai general … . E senin nu findcă nu ar avea probleme, ci findcă nu are cum să se mai ocupe și de problemele sale. Bunăvoința lui obișnuită față de orice obiect și trăire, ospitalitatea lui însorită și cordială cu care întâmpină tot ce îi iese în cale … această nepăsare primejdioasă față de „da” sau „nu”: ah, există destule cazuri în care se vede nevoit să platească pentru virtuțile sale! … Dacă vrem de la el dragoste și ură - așa cum le înteleg Dumnezeu, femeia și animalul - va face ce poate și va da ce poate. Să nu ne mirăm însă dacă nu va fi mult - dacă tocmai aici se arată lipsit de autenticitate, fragil, îndoielnic și putred. … El este autentic numai în măsura în care poate fi obiectiv … . Sufletul lui care oglindește și care se netezește mereu nu mai știe să afirme, nu mai știe să nege; el nu comandă, dar nici nu distruge.”