Este o seară rece de primăvară. Stau pe balcon în scaunul meu confortabil și ascult orașul. Sunt în mijlocul Bucureștiului și în seara asta, o folie de-a unui bloc în construcție ce zgârie ușor asfaltul în adierea vântului reprezintă sunetul orașului. Se mai aude câte o mașina din când în când, poate o sirenă. Și cam atât. Asta-i tot. Iar eu încerc să scriu. Încerc, pentru că vreau să citesc mai târziu. Simt că trăiesc un moment important, atât în viața mea, cât și în viața întregii societăți. Suntem în mijlocul unei pandemii. Sau la începutul ei, mai bine zis. Asta îmi permite sa aud foșnetul și mașina singuratică. Și de-asta stau singur pe balcon într-o seară ca asta. Sunt aici de câteva zile bune. Nu pe balcon, dar în acest apartament. Sunt în auto-izolare; și cred că dacă citeai asta acum 2 luni, sau poate ceva mai mult, te-ai fi uitat puțin ciudat la acest termen. Dar acum nu; gând ce mă adâncește mai tare în starea nesiguranței actuale și mă face să realizez că nu am nevoie de niciun fel de context pentru ce spun. Nu trebuie să explic nimic. Pot să fiu sigur că toată lumea va ști despre ce vorbesc. Iar o astfel de siguranță nu apare des. De-asta scriu. Știu că fiecare trăim asta cumva. Pentru fiecare înseamnă sau va însemna ceva. Iar pentru mine, uite ce înseamnă.

Sunt aici de 10 zile. Nu e așa mult. Și nu e așa rău. Mă bucur că pot să fiu aici fără să îi expun pe ai mei la vreun risc adus de călătoria mea spre casă. Înainte eram în Bristol, UK, la facultate. Dar, ușor-ușor, și apoi repede, totul a început să se schimbe. Facultatea a intrat în vacanta prematur, totul a început să se închidă, și curând am aflat că semestrul viitor va fi online. Cu examenele…nu se știe. Am înțeles că e vremea să merg acasă. Poate cam târziu ce-i drept, dar am ajuns.

Acum sunt aici și privesc fascinat lumea. Mă plimb de colo colo în acest apartament micuț, mai lucrez, și, cel mai important, mă bucur de abundența de timp să stau cu gândurile mele. Am timp să mă gândesc la ce să fac. Să mă gândesc la ce am făcut. Să mă gândesc la ce mă gândesc. La ce vreau să fac și la ce vreau să mă gândesc. Am timp și pentru altele. Am timp să dorm. Să mănânc, să lucrez, să fac sport…am timp. Și pentru prima oară de când chiar îmi pasă de timp, am timp să văd exact ce fac cu el. Nu sunt prea fericit cu ce văd, dar nici prea trist. Nu asta e ideea. Sunt fericit doar că văd. Iar aceasta nouă abilitate de a vedea mă învăța multe. Îmi arată ce este important pentru mine. Ce relații am și ce nevoie am de ele. Asta cred că a devenit cel mai evident. Apoi, devine dureros de clar unde îmi fuge atenția. E prea ușor acum să mă surprind distrăgându-mă cu lucruri care atunci când mă opresc puțin să gândesc, lucru care sunt acum mereu forțat să îl fac, chiar nu mă interesează. Totuși, mă bucur că pot să observ așa de clar. Simt cum ușor-ușor, mă schimbă.

Cel mai frumos dintre toate totuși, e că am timp să visez. Să visez la ce mă pasionează, iar direcția visului devine mai clară ca niciodată. Pentru mine, asta e incredibil. Este ultimul meu an de facultate, așa că cea mai mare întrebare care mă macina de vreo 2 ani este ce să fac cu viața mea. Ce mă interesează de fapt? Ce mă entuziasmează? Și e așa de greu să găsesc un răspuns coerent…așa că aceste zile care aduc ceva lumină sunt incredibile pentru mine.

Simt că nu sunt singurul aici, și în fiecare zi acest sentiment îmi este confirmat din ce în ce mai mult. Privim cu toții cum societatea cu care suntem așa de obișnuiți începe să se deșire. Vedem dintr-o altă perspectiva sistemele noastre: financiar, politic, medical, de aprovizionare. Ne-am trezit cu trecatoarea șansă să facem un pas înapoi, să ieșim din ceața obișnuitului și a rutinei și să vedem cu ochi noi situația existenței noastre. Ne-am împiedicat într-o situație incredibilă în care putem să ne reevaluam asumpțiile și valorile. Să vedem vulnerabilitățile noastre și a sistemelor din care facem parte. Să ne gândim cu toții la cum vrem să arate lumea maine.

Se află o înfricoșătoare nesiguranță în aer. Dar simt și un frumos al necunoscutului aici. Îmi aduce aminte de simțământul unei seri petrecute în mașină pe drum către un loc necunoscut mie ca și copil. Știam ca ceva nou se va întampla, iar acest nou îmi inspira că orice este posibil. Așa simt și acum, aici, pe balconul ăsta. Sper să îmi placă unde ajungem. Și sper că odată ajunși, să nu facem tot ce făceam și acasă. Sper să rămână cu noi importanța relațiilor, sa ne aducem aminte că ne-am simțit bucuroși că ieșim să ducem gunoiul și că ne-am bucurat de doua minute în soare. “Sper sa nu ne întoarcem la normal” - asta am auzit ieri și mi-a plăcut. Totuși, ne vom întoarce la un normal. Nu va fi același, dar va fi un normal. Iar acum e momentul când îl alegem. Sper să îl alegem bine.